Feeling alive, all over again.

Probabil te întrebi ce mai e cu Matei. Ei bine, ne-am mai întâlnit întâmplător. Plecam de la facultate într-o marţi, aiurită şi adormită. Aparent, el venea la facultate. Nici nu l-am observat. Mă trezesc că îmi pune cineva mâinile la ochi. “Ghici”. Ghici ghicitoarea mea, că mă pricep la ghicit de nu mai pot. “Nu ştiu cine eşti. Poţi să aştepţi până mâine să ghicesc eu”. “Eh, eşti pe aproape. Nu ştii cine sunt, pentru că în fond nu poţi să zici că ne cunoaştem”. În momentul ăla îmi  ia mâinile de la ochi şi îmi apare în faţă. Ahaaaaaa. Matei. “Mă mai ţii minte?”. “Da. Matei.”. Hăăăăăăă.

“Bun atunci. Dacă am trecut de partea asta, şi ne ştim amândoi numele măcar, pot să te invit la o cafea.” Hmm. De vis. “Nu ai cursuri?”. “Acum nu mai am. Te văd adormită. Eu zic că ţi-ar prinde bine o cafea.” Da. Mi-ai prinde bine tu. “Ahm.. Ok. Unde vrei să mergem?”. “Unde apucăm. Dă-mi numărul tău de telefon. S-ar putea să am nevoie de el.” Ciudat fel de a fi. “Zero Şapte Doi Unu Trei Patru Nouă Opt (ş.a.m.d.)”. “Ok. Mersi. Hai să mergem. Luăm metroul”. Mă ia de mână şi începe să alerge. “De ce alergăm?”. “Să prindem metroul. Dacă pleacă fără noi?”. Hahaha.

Ajungem la metrou. Şi aşteptăm. “Vezi de ce alergam? Tot l-am pierdut.” Încep să râd. “Râzi de mine, ă? Las’ că vezi tu.” Despre ce vorbeşte? Ne uităm unul la altul fără să zicem nimic. Îi urmăresc mişcarea pe care o face ca să îşi dea bretonul de pe faţă. Între timp vine şi metroul. Mă ia de mână și mă ia înăuntru. “Stai aici. Mă întorc imediat.” M-am aşezat pe scaun. Ce face? “Atenţie, se închid uşile”. Hai că asta-i culmea. Unde e Matei? Îl văd deodată în dreptul uşilor deja închise. Îmi arată telefonul. Într-o secundă, a dispărut din faţa mea staţia, cu tot cu Matei.

Sună telefonul. “Da?”. “Coboară la Unirii, şi mergi pe jos înspre Universitate. Ne întâlnim la jumătatea drumului.” Ce? A şi închis. Aş pleca acasă. Ce-i asta? Se joacă cu mine? Dar ceva mă face să cobor la Unirii şi să îl văd din nou. Şi mă duc. Îl văd. Vine înspre mine şi mă ia în braţe de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. “Uşor, Matei. Zici că nu ne-am mai văzut de un an”. “Pentru mine atât pare că a trecut fără tine.” “Ei bine, gata, lasă joaca.” “Bine, bine. Dar îmi place să te enervez pe tine.” Măcar de ai reuşi. “Scuze, o să termin cu copilăriile. E o cafenea drăguţă, aici aproape. Mergem?”. Îşi pune mâna pe după gâtul meu. “Mergem. Prietene.” Începe să râdă.

Ajungem la cafenea. Devine un om normal. Vorbim diverse chestii. Tot ce ţine de vieţile noastre, în general. Îi sună telefonul. “Eu trebuie să plec, scuze. Poate ne mai vedem.” Poate?! Se ridică şi se duce să plătească nota. Când se întoarce, mă ia de mână, se uită luuuung la mine. Nu ştiu ce să zic. Mă pupă uşor pe obraz. “Mi-a părut bine, Iulia”. Şi a dispărut. Nu i-am mai spus nimic. Ce era să mai zic. E dubios.

Trece o zi, trec două.. Şi uite aşa o săptămână întreagă nici nu am ştiut că există vreun Matei. Dacă l-am mai văzut de atunci? Ei bine, asta e altă poveste.