Te-am văzut pe stradă zilele trecute. Erai real. Şi zic real pentru că te văd zilnic. Din păcate. Văd un film. Te văd pe tine. Ascult o melodie. Te văd pe tine. Beau vodka. Te văd pe tine. Da, eşti peste tot.
Arătai la fel ca ultima dată când te-am văzut. Dacă stau să mă gândesc, arătai chiar mai bine. Ţi-ai mai schimbat stilul. Îmi place să gândesc că din cauza mea. Că am lăsat şi eu o amprentă în cartea vieţii tale. Sau poate asta a fost problema. Amprenta te-a făcut să rupi pagina. Ai reuşit să mă scoţi din cuprins, dar ştiu că pagina a rămas aruncată într-un sertar. Şi asta mă face să zâmbesc. La fel şi faptul că mă eviţi, că mă ignori. Pentru că îmi dau seama din asta că pagina aia nu stă mototolită în sertar, ci e pusă bine. Stai liniştit, în cartea mea paginile cu amprentele tale încă mai sunt. Nu de alta, dar fără ele nu ajungeam la paginile de acum.
De ce nu te-am oprit? Simplu. Nu exişti. Eşti doar în mintea mea. Eşti o obsesie de care vreau să scap. Atât.
Eu? Chiar mă întrebi ce mai fac? Te interesează sau din reflex? Nu contează. O să răspund oricum. Eu sunt ok. Mereu am fost. Şi tot diferită de tine. Şi tot ciudată. Ai avut dreptate. E greu să găseşti pe cineva care să te înţeleagă. Dar ca să ajungă să te şi cunoască în totalitate e aproape imposibil. Şi nici nu ştiu dacă vreau asta.
[...]
7-12-2009
Macar daca … dar NU! Si pagina inca exista :)