Am citit mai demult o carte de Anna Gavalda, “Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva”, şi trebuie să recunosc că unele capitole au fost plictisitoare, banale, dar unul mi-a atras atenţia. Mi-a plăcut pur şi simplu.
ANI ŞI ANI DE ZILE
Ani şi ani de zile am crezut că această femeie era în afara vieţii mele, poate nu foarte departe, dar, în orice caz, în afara ei. Că nu mai trăia, că totuşi nu fusese chiar aşa de frumoasă, că aparţine trecutului. Trecutul în care eram tânăr şi romantic, când credeam că dragostea durează veşnic şi că nu există nimic mai presus de dragostea mea pentru această femeie. Numai tâmpenii.
Aveam douăzeci şi şase de ani şi mă aflam pe peronul gării. Nu înţelegeam de ce plânge atâta. O strângeam în braţe şi-mi cufundam faţa în părul ei. Credeam că e nefericită fiindcă plecam şi pentru că puteam să-i văd durerea cruntă. Iar apoi peste câteva săptămâni, după ce-mi călcasem ca un mizerabil peste orice orgoliu la telefon sau gemând prin scrisori prea lungi, am ajuns în sfârşit să înţeleg. Că în ziua aceea era atât de zdrobită fiindcă ştia că îmi vedea chipul pentru ultima oară, că plângea după mine, cel pierdut pentru totdeauna.
Luni de zile mă loveam peste tot. Nu eram atent la nimic şi mă loveam peste tot. Cu cât mă durea mai tare, cu atât mai mult mă loveam. Eram pe atunci un ratat de toată frumuseţea: zilele acelea goale în care continuam să mă mint. Trezindu-mă lucrând până la îndobitocire, mâncând te miri ce, bând bere cu colegii şi continuând să mă prăpădesc de râs împreună cu fraţii mei atunci când cel mai mic bobârnac de la cel mai firav dintre ei putea să-mi spargă nasul. Dar mă înşel. Aici nu e vorba de bărbăţie, ci de prostie curată: tot mai speram să se întoarcă. Şi speram din toată inima.
Dar nu fusesem în stare să prevăd nimic, iar inima mea se frânsese definitiv pe un peron de gară, într-o seară de duminică. Iar pentru că nu mă mai puteam schimba, mă izbeam de toţi şi de toate. Anii care au urmat n-au avut niciun efect. În unele zile mă surprindeam gândindu-mă:
- Ia te uită… Ce ciudat… Cred că ieri nu m-am gândit la ea…
Şi în loc să mă felicit pentru asta, mă intrebam cum oare fusese posibil aşa ceva, cum reuşisem să trăiesc o zi întreagă fără să mă gândesc la ea. Mă obseda mai ales numele ei. Şi două, trei imagini cu ea, foarte limpezi. Întotdeauna aceleaşi. E adevărat. În fiecare dimineaţă m-am dat jos din pat, am mâncat, m-am spălat, mi-am tras nişte haine pe mine şi am lucrat. Am văzut uneori corpul gol al unor fete. Uneori, dar fără nicio plăcere. Emoţii: zero.
Dar, în sfârşit, cu toate astea, am avut şi eu şansa mea. Tocmai când începuse sănu-mi mai pese. O altă femeie m-a întâlnit. O femeie total diferită s-a îndrăgostit de mine, o femeie cu un alt fel de nume, care se hotărâse să facă din mine un bărbat împlinit. Fără să mai ţină seama de părerea mea, mi-a redat pofta de viaţă şi s-a căsătorit cu mine la mai puţin de un an de la primul nostru sărut într-un ascensor, în timpul unui congres. O femeie nesperată. Trebuie spus însă că mi-era tare frică. Nu mai doream nimic şi cred că adeseori am rănit-o. Îi mângâiam pântecele şi mintea mea o lua razna. Îi ridicam părul, dar căutam de fapt un alt parfum. Nu mi-a spus niciodată nimic. Ştia că viaţa mea de fantomă n-o să ţină prea mult. Din cauza râsului ei, din cauza pielii ei şi din cauza acestei explozii de iubire elementară şi dezinteresată pe care mi-o dăruia. Avea dreptate. Viaţa mea de umbră m-a lasat să trăiesc fericit.
În clipa asta e în camera de alături. Doarme.
Pe plan profesional am reuşit mai bine decat mi-aş fi imaginat. Trebuie să mărturisesc că seriozitatea mi-a fost răsplătita, că am fost în locul potrivit la momentul potrivit, că am ştiut să iau anumite decizii, că… Nu mai ştiu. În orice caz, văd bine în ochii pe cât de uimiţi, pe atât de bănuitori ai vechilor mei colegi că totul îi nedumereşte la mine: o femeie frumoasă, o carte de vizită onorabilă şi cămăşile croite pe măsură…faţă de atât de puţinele posibilităţi de la început. Asta lasă perplex pe oricine. Pe vremea aceea eram mai ales genul care nu se gândea decât la fete sau, mă rog, doar la această fată, cel care scria scrisori în timpul cursurilor de magistratură şi care nu se uita nici la funduri, nici la ţâţe, nici la nimic pe terase sau în cafenele. Cel care lua primul tren către Paris în fiecare vineri şi care se întorcea cu ochii încercănaţi luni dimineaţa, blestemând distanţele şi zelul controlorilor. Fiindcă o iubeam, îmi neglijam studiile şi cum, până la urmă, am dat-o în bară cu şcoala, după mai multe ezitări, m-a părăsit. Trebuia să se gândească totuşi că viitorul era prea.. nesigur cu un tip ca mine. Însă azi când îmi citesc conturile din bancă, văd bine că viaţa e ca o farsă caraghioasă.
Deci am trăit ca şi cum nimic nu era în neregulă. Ni se întâmpla să vorbim între noi, eu cu nevastă-mea sau cu prietenii, zâmbind, desigur, despre anii de studii, de filme, de cărţile care ne formaseră, de iubirile noastre din tinereţe, de chipurile pe care nu le-am observat în drumurile noastre şi de cele pe care ni le aminteam întâmplător. De preţul cafelei şi de tot felul de asemenea nostalgii… Această parte a vieţii noastre pusă-n cui. Iar lucrurile astea nu m-au întristat niciodată. O, nu. Mi-aduc aminte că într-un timp treceam zilnic prin faţa unui panou care arăta numele oraşului în care ştiam că stătea ea şi numărul de kilometri până acolo. În fiecare dimineaţă, când mă duceam la birou şi-n fiecare seară când mă întorceam de acolo, aruncam o privire la acel panou. Doar o privire, atâta tot. Niciodată nu m-am uitat la el cu atenţie. Mi-a trecut prin cap să fac asta, dar numai ideea de a-mi îndrepta spre el lumina farurilor era ca şi cum aş fi scuipat-o pe nevastă-mea. Îi mai aruncam totuşi câte o privire, e adevărat. Şi pe urmă mi-am schimbat serviciul. Gata şi cu panoul.
Dar întotdeauna au existat şi alte motive, alte pretexte. Întotdeauna. De câte ori nu m-am întors din drum, cu inima cât un purice, fiindcă am crezut că zăresc ceva dintr-o silueta care… sau o voce pe care… sau un păr ca al… ? De câte ori?
Credeam că nu mă mai gandeam la asta şi-mi ajungea să fiu o clipă singur într-un loc oarecum liniştit pentru ca figura ei să-mi reapară în minte. Într-o zi, la terasa unui restaurant, cam acum şase luni, pe când clientul cu care ma întâlneam nu mai venea, m-am dus s-o caut printre amintiri. Mi-am desfăcut gulerul şi l-am trimis pe chelner să-mi cumpere un pachet de ţigari. Ţigări tari şi înţepătoare, din care fumam atunci. Mi-am întins picioarele şi nu l-am lăsat să strângă masa. Am comandat un vin bun, un Gruaud-Larose parcă… şi în timp ce fumam, cu ochii pe jumătate închişi, bucurându-ma de o rază subţire de soare, o priveam apropiindu-se. O priveam iară şi iară. Nu încetam să mă gândesc la ea şi la ce făceam când eram împreună şi când dormeam în acelaşi pat.
Niciodată nu m-am întrebat daca o voi iubi întotdeauna sau care erau exact sentimentele mele în privinţa ei. N-ar fi folosit la nimic. Dar îmi plăcea s-o regăsesc la capătul unui moment de singurătate. Şi trebuie să spun asta, pentru că ăsta e adevărul. Din fericire pentru mine însă, viaţa nu-mi lasă prea multe momente de singurătate. Ca să se întâmple asta ar fi trebuit ca un client dezamăgit să uite de mine cu desăvârşire sau să fiu singur peste noapte în maşina mea, uşurat de orice grijă, pentru a ajunge cumva la starea aceea. Adică aproape niciodată.
Şi chiar dacă voiam să mă las stăpânit de melancolii, de nostalgie, dacă încercam să fac puţin pe glumeţul încercând să-i găsesc numărul de telefon prin minitel sau printr-o altă şmecherie de genul ăsta, ştiu acum că era totul exclus pentru că, de câţiva ani încoace, am împotriva acestui gest cele mai eficiente scuturi de protecţie: copiii mei. Sunt nebun după ei. Am trei, fata cea mare, Marie, de şapte ani, cealaltă, Josephine, care o să facă în curând patru ani şi Yvan, ultimul care n-are nici doi ani. De altfel, eu am fost acela care a rugat-o pe soţia mea cu cerul şi pământul să mi-l mai facă şi pe al treilea. Hai.. îi spuneam, mai fă-mi un copil. Aşa că nu s-a mai împotrivit pentru mult timp şi, de-ar fi chiar şi numai pentru asta, ştiu bine că e singura mea prietenă şi că niciodată n-o să plec de lângă ea. Chiar dacă uneori îmi dă târcoale o umbră încăpăţânată. Copiii mei sunt cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. O veche poveste de iubire nu înseamnă nimic în comparaţie cu asta. Absolut nimic.
Iată cu aproximaţie care a fost viaţa mea de până acum, adică până săptămâna trecută când şi-a spus numele la telefon :
-Sunt Helena.
-Helena ?
-Te deranjez ?
Îl aveam pe genunchi pe mezin, care gângurea în timp ce încerca să-mi smulgă receptorul.
-Aaa…
-E copilul tău ?
-Da.
-Câţi ani are ?
-…de ce mă suni aşa ?
-Câţi ani are ?
-Aproape doi ani.
-Te sun fiindcă aş vrea să te văd.
-Vrei să mă vezi ??
-Da.
-Ce-i prostia asta ?
-…
-Aşa tam-nesam. Te-ai trezit că-ţi zici ia te uită !… Am chef să-l văd…
-Cam aşa ceva.
-Şi de ce, mă rog ?… Adică vreau să zic de ce tocmai acum ?… După toţi an…
-….doisprezece ani. Se fac doisprezece ani.
-Bine, şi ce-i cu asta ? Eşti în toate minţile ? Ce vrei ? Vrei să ştii câţi ani au copiii mei sau dacă mi-a căzut părul sau… sau poate vrei să vezi ce efect o să ai asupra mea… sau aşa, pur şi simplu, ca să mai vorbim de vremurile apuse ?!
-Ascultă, nu mi-am închipuit c-o s-o iei aşa, o să închid. Îmi pare rău. N-am…
-Cum mi-ai gasit numărul?
-De la tatăl tau.
-Poftim?
-L-am sunat adineauri şi i-am cerut numărul tău de telefon, atâta tot.
-Şi-a adus aminte de tine?
-Nu. Adică… nu i-am spus cine sunt.
Am lăsat copilul jos, după care s-a dus să stea cu surorile lui, la ele în cameră. Soţia mea nu era acasă.
-Aşteaptă, nu închide… “Marie! Poţi să-i pui ciorăpeii, te rog?”… Alo ? Mai eşti acolo ?
-Da.
-Ei bine ?…
-Ei bine, ce ?…
-Vrei să ne vedem ?
-Da. Nu pentru mult timp. Doar ca să bem un pahar şi să ne plimbăm puţin.
-De ce ? La ce ţi-ar folosi ?
-Pentru că pur şi simplu vreau să te văd. Să vorbesc puţin cu tine.
-Helena ?
-Da.
-De ce faci asta ?
-Cum adica ?
-Da, de ce mă suni ? De ce aşa târziu ? De ce acum ? Nici măcar nu te-ai întrebat dacă nu cumva o să-mi dai viaţa peste cap… Mi-ai format numărul şi…
-Ascultă-mă, Pierre. O să mor.
-…
-Te sun acum pentru că o să mor. Nu ştiu exact când, dar n-o să mai dureze mult.
Am îndepărtat telefonul de faţă, ca şi cum aş fi avut nevoie de aer, şi am încercat să mă ridic, dar fără succes.
-Nu-i adevărat.
-Ba da, este.
-Ce ai ?
-O, e complicat. Pe scurt, am putea spune că sângele meu nu… în sfârşit, nu prea mai ştiu ce are acum, fiindcă diagnosticele se cam încurcă, dar, în sfârşit, e o chestie complicată.
-Eşti sigură ?
-Cum adică ? Dar ce-ţi închipui ? Că-ţi vând gogoşi lacrimogene ca să am un motiv să te sun ?!!
-Iartă-ma.
-Nu-i nimic.
-Poate că medicii se înşeală.
-Da…Poate.
-Ai dureri ?
-Da, oarecum.
-Vrei să ma vezi pentru ultima dată ?
-Da. Se poate spune şi aşa.
-…
-…
-Şi nu ţi-e teamă că o să fii dezamăgită ? Nu preferi să rămâi cu o imagine mai bună ?
-Una de pe vremea când erai tânăr şi frumos ?
O auzeam zâmbind.
- Exact. Când eram tânăr şi frumos şi încă nu aveam părul alb…
-Ai părul alb??
-Vreo cinci fire, cred.
-A! Mă speriasem. Ai dreptate. Nu ştiu dacă e o idee bună, dar mă gândesc la asta de ceva timp… şi-mi spuneam că m-aş bucura… şi cum nu sunt prea multe lucrurile care să mă bucure în ultimul timp… te-am… te-am sunat.
-De când te gândeşti la asta?
-De doisprezece ani! Nu… glumesc. De câteva luni. Mai exact de când am stat ultima dată în spital.
-Deci vrei să ne vedem?
-Da.
-Când?
-Când vrei. Cândo să poţi.
-Unde stai?
-În acelaşi loc dintotdeaua. Cred că la câteva sute de kilometri de tine.
-Helena.
-Da.
-Nu, nimic.
-Da, aşa e. Nimic. Cam asta e. Asta e viaţa şi nu te sun ca să reînviez trecutul sau pentru mai ştiu eu ce alte tâmpenii. Eu… te sun pentru că vreau să-ţi mai văd chipul. Atâta tot. Sunt ca oamenii aceia care se întorc în satul unde şi-au petrecut copilăria sau în casa părinţilor… sau în oricare alt loc care le-a marcat viaţa.
Îi auzeam pe cei mici ciondănindu-se şi nu mai aveam deloc chef să vorbesc. Aşa că voiam să închid… Până la urmă am întrebat:
-Când?
-Spune tu.
-Mâine?
-Dacă-ţi convine.
-Unde?
-La jumătatea drumului între cele două oraşe ale noastre. La Sully, de exemplu…
-Poţi să conduci?
-Da, sigur.
-Ce e la Sully?
-Presupun că nu mare lucru… o să vedem. Putem să ne întalnim în faţa primăriei…
-Pe la prânz?
-O, nu. Nu-i prea distractiv să mănânci cu mine.. a încercat din nou să râdă. … Ar fi mai bine după.
*
În noaptea aceea n-a putut deloc să doarmă. S-a uitat la tavan cu ochii larg deschişi. Voia să-i ţină uscaţi. Să nu plângă. Nu din cauza soţiei. Îi era teamă că se înşeală, că mai degrabă plângea moartea propriei sale vieţi interioare, decât moartea ei. Ştia că, dacă ar începe, nu s-ar mai putea opri.
Să nu bocim. Mai ales nu asta. Pentru că, de atâţia ani, tocmai acum se trezise să ia peste picior şi să comenteze împotriva slăbiciunii oamenilor. A celorlalţi. Ştia foarte bine că n-o iubise decât pe ea şi că n-a fost niciodată iubit decât de ea. Că a fost singura lui iubire şi că nimic n-o să poată schimba asta. Că l-a lăsat baltă ca pe un lucru deranjant şi inutil. Că nu i-a întins niciodată mâna şi nu i-a scris niciun cuvinţel ca să-i spună să se ridice. Că în privinţa asta nici ea n-o ducea mai bine. Că se înşela. Că era mai bun decât ea. Sau că făcuse greşeala vieţii sale şi că regretase în taină. Ştia prea bine cât era de orgolioasă. Să-i spună că timp de doisprezece ani a suferit şi ea la fel de mult şi că acum va muri.
În noaptea aceea n-a putut să doarmă. S-a gândit la tot felul de lucruri. Aşa îşi putea explica insomnia, numai că lampa lui luminează prost şi de aceea nu vede nimic, iar pe de altă parte, la fel ca şi pe vremea celor mai mari nenorociri, se loveşte de tot şi de toate.
Nici ea n-a putut să doarmă în noaptea asta, dar e deja obişnuinţă. Aproape că nu mai doarme. Pentru că nu oboseşte destul peste zi. Aşa zice doctorul. Nu-i rămâne decât să plângă. Să plângă. Să plângă. Să plângă. Îşi frânge mâinile, nu mai vrea nimic, dă frâu liber suferinţei. Apoi, nu-i mai pasă, se gândeşte că o să fie bine, că ar trebui să treacă la altceva şi să elibereze odată ringul fiindcă ăla degeaba zice că nu oboseşte suficient, habar n-are cu toată cămaşa lui scrobită şi cu vorbele lui complicate. De fapt e terminată. Terminată. Plânge pentru că în sfârşit l-a sunat pe Pierre. Întotdeauna a ştiut cum să facă rost de numărul lui de telefon şi de mai multe ori i s-a întâmplat să formeze cele zece cifre care o separau de el, să aştepte să-i audă vocea, după care să închidă Odată chiar l-a urmărit o zi întreagă, fiindcă voia să ştie unde stă şi care e maşina lui, unde lucrează, cum se îmbracă şi dacă pare cumva îngrijorat.
Plânge pentru că astăzi inima a început să-i bata din nou, lucru de care nu se mai credea de mult în stare. A avut o viaţă mai dură decât şi-ar fi închipuit vreodată. A cunoscut, mai ales, singurătatea. Credea că acum e prea târziu să mai simtă ceva, că îşi mâncase porţia. Mai ales de când Ei s-au panicat într-o zi în legătură cu o analiză de sânge de la un examen de rutină pe care-l făcuse pentru că, întâmplător, se simţea cam obosită. Toţi, de la simpli doctoraşi, până la marii profesori, îşi dădeau cu părerea despre chestia asta, dar nu mai ziceau nimic când era vorba să-i spună cum să scape.
Plânge din atâtea motive, că nici nu le mai ştie. Îşi vede în faţă toată viaţa. Şi atunci, ca să se apere puţin, îşi spune că plânge doar din plăcerea de a plânge şi cam atât.
*
Era deja acolo când am ajuns şi mi-a zâmbit. E prima oară când nu te fac să aştepţi, mi-a spus, vezi, nu trebuia să disperi, i-am răspuns că nu, nu disperasem.
Nu ne-am sărutat. Nu te-ai schimbat, i-am spus. O remarcă idioată, dar chiar aşa gândeam, doar că mi se părea şi mai frumoasă. Era foarte palidă şi i se vedeau vinişoarele albastre în jurul ochilor, pe pleope şi pe tâmple. Slăbise şi era mult mai trasă la faţă decât înainte. Părea mai resemnată şi-mi amintesc impresia de argint-viu pe care mi-o dădea înainte. Nu înceta să mă privească. Voia să-i vorbesc, voia să tac. Îmi zâmbea mereu. Voia să mă vadă, iar eu nu ştiam cum să-mi mişc mâinile şi nici dacă puteam să fumez sau să-i ating braţul.
Era un oraş sinistru. Am mers până în grădina publică şi de acolo puţin mai departe. Ne-am povestit vieţile. Dar a fost cam aiurea. Fiecare îşi păstra secretele. Îşi căuta cuvintele. La un moment dat, m-a întrebat care e diferenţa între a nu ştii ce să faci şi a nu face nimic. Nu mai ştiam. A făcut un gest care însemna că în orice caz, nu avea importanţă. Spunea că toate astea o făcuseră prea tristă sau prea dură, oricum cu mult diferită faţă de ceea ce fusese cu adevărat la început.
Eram aşezaţi pe o bancă, în faţa unei fântâni care nu mai aruncase niciun strop de apă din ziua în care fusese inaugurată. Totul era urât. Trist şi urât. Începea să se lase umezeala, iar noi ne strângeam puţin ca să ne mai încălzim. Într-un târziu s-a ridicat, trebuia să plece.
Trebuie să-ţi cer o favoare, mi-a spus, doar una. Aş vrea să te simt. Şi, cum nu răspundeam, mi-a mărturisit că în toţi aceşti ani a vrut să mă simtă şi să-mi respire parfumul. Îmi ţineam mâinile vârâte adânc în buzunarele pardesiului pentru că altfel aş fi…
S-a dus în spatele meu şi şi-a lipit faţa de părul meu. A rămas aşa mult timp şi m-am simţit îngrozitor. Apoi şi-a plimbat nasul de la ceafă spre faţă, a rămas aşa o vreme, după care a alunecat de-a lungul gâtului până la gulerul cămăşii. Inspira şi-şi ţinea şi ea mâinile la spate. Mi-a lărgit apoi cravata şi mi-a descheiat doi nasturi de la cămaşă şi i-am simţit atunci vârful nărilor îngheţate în scobitura dintre clavicule şi am…am…
Am avut o mişcare cam bruscă. S-a aşezat în spatele meu, punându-mi mâinile pe umeri. O să plec, mi-a spus. Aş vrea să nu te mişti şi să nu te întorci. Te implor. Te implor.
Nu m-am mişcat. Şi oricum n-aş fi avut niciun chef s-o fac pentru că nu voiam să-mi vadă ochii umflaţi şi gura crispată. Am aşteptat destul de mult, după care m-am întors la maşină.
