04
Sep
11

Obsession.

Nu mai țineam minte cum arată Matei. Da, același Matei. Au trecut multe zile fără să mă gândesc la el. La început mă tot întrebam dacă făcusem ceva greșit sau dacă s-a supărat în ziua aia la piscină. Dar nu pare genul. Nu e deloc genul. După câteva săptămâni a dispărut și din mintea mea.

Asta până acum câteva zile. Mă-ntorceam acasă pe la 7 seara. Pe banca din fața scării m-aștepta Matei. Da, aștepta. Nu l-am recunoscut. Am văzut că se uita atent la mine. M-am uitat în ochii lui și atunci mi-am dat seama. Avea părul mai lung și răvășit, slăbise mult și avea un picior bandajat. Cred că un minut am stat așa, uitându-ne unul la altul. Îmi zâmbea.

– Vii odată lângă mine sau plec acasă? M-am așezat pe bancă. – Ce cauți aici? De unde știi unde stau? – Salut și ție. Cred că dacă vreau să te pup, mă trezesc și cu vreo palmă. Nu ți-a fost dor de mine? La întrebarea asta nu știam ce să-i răspund. E adevărat, mi-a fost dor de el. Mai adormeam noaptea cu gândul la el. Și, pe deasupra, îl vedeam în oricare alt tip. Dar nu puteam să-i spun asta. – Nu mi-a fost. – Minți. – Eu nu mint. – Da, da. Zi-mi ce mai faci. Povestește ceva. – Nu știu ce să zic. N-am făcut mare lucru. Ca de obicei, de toate și nimic. – Cu ce tipi ai mai umblat? – Eh, cu vreo sută așa. Un actor, un baterist, un licean, cu ce am apucat și eu. – De aia nu ți-a fost ție dor de mine! – Ei hai, știi bine că glumeam. Nu contează cu cine am mai umblat eu. Nu contează nimeni pentru mine. Tu ce ai făcut?

Îmi venea să-l întreb unde a dispărut un an întreg, de ce n-a dat niciun semn, de ce, de ce… – Am stat la tatăl meu un an. S-a mutat în California, în San Diego. – Wow. Și cum a fost? – Plictisitor. La început a fost ok, am mers prin o grămadă de locuri, e frumos acolo. Dar nu era acasă pentru mine. Aa, am fost la Comic-Con. Știi că vorbea Seth în The O.C. despre asta. A fost super tare. Ți-am luat un original din 2005, primul număr din The New Avengers, Breakout. – Serios?! Tu știi de când tot zic că îmi iau și eu? – Da, știu. – Mă enervează că nu găsesc la noi. Aș colecționa și dacă ar apărea zilnic! – Hehe. Știam că o să-ți placă. – Știi cam multe, nu crezi? Ia zi, ce ai pățit la picior? De ce e bandajat? – Putem să nu mai vorbim despre mine? Pui prea multe întrebări. 

Am tăcut. Nu știam ce să mai zic. Se juca cu mâinile în părul meu. De obicei nu suport asta, dar cu el n-aveam nimic. Putea să facă orice. – Eu o să plec acum. – Deja? – Da, nu pot să mai stau. Mă bucur că te-am văzut. – Și acum ce urmează? Iar n-o să te mai văd un an? Sau poate zece. – Sau poate n-o să mă mai vezi niciodată. – Ce?! – Niciun ce. Nu știu ce vrei să îți zic. Gândește-te mai des la mine, poate o să mă mai vezi. – Haha, nu ești deloc amuzant. Bine, măi. Cum zici tu. – Pa, Iulia. M-a pupat pe buze și a dispărut. Am rămas blocată câteva minute. Nu știam ce să cred. Nu știam dacă mi-am imaginat sau chiar el era. M-am ridicat într-un final și m-am dus acasă. N-am dormit în noaptea aia.

A revenit obsesia în viața mea.

 

30
Oct
10

maybe someday we will meet and maybe talk and not just speak.

Te-am văzut pe stradă zilele trecute. Erai real. Şi zic real pentru că te văd zilnic. Din păcate. Văd un film. Te văd pe tine. Ascult o melodie. Te văd pe tine. Beau vodka. Te văd pe tine. Da, eşti peste tot.

Arătai la fel ca ultima dată când te-am văzut. Dacă stau să mă gândesc, arătai chiar mai bine. Ţi-ai mai schimbat stilul. Îmi place să gândesc că din cauza mea. Că am lăsat şi eu o amprentă în cartea vieţii tale. Sau poate asta a fost problema. Amprenta te-a făcut să rupi pagina. Ai reuşit să mă scoţi din cuprins, dar ştiu că pagina a rămas aruncată într-un sertar. Şi asta mă face să zâmbesc. La fel şi faptul că mă eviţi, că mă ignori. Pentru că îmi dau seama din asta că pagina aia nu stă mototolită în sertar, ci e pusă bine. Stai liniştit, în cartea mea paginile cu amprentele tale încă mai sunt. Nu de alta, dar fără ele nu ajungeam la paginile de acum.

De ce nu te-am oprit? Simplu. Nu exişti. Eşti doar în mintea mea. Eşti o obsesie de care vreau să scap. Atât.

Eu? Chiar mă întrebi ce mai fac? Te interesează sau din reflex? Nu contează.  O să răspund oricum. Eu sunt ok. Mereu am fost. Şi tot diferită de tine. Şi tot ciudată. Ai avut dreptate. E greu să găseşti pe cineva care să te înţeleagă. Dar ca să ajungă să te şi cunoască în totalitate e aproape imposibil. Şi nici nu ştiu dacă vreau asta.

[…]

7-12-2009

07
Jun
10

are you in.. or are you out?

Matei.

Daaa, Matei. Care mi-a zăpăcit gândurile.

A trecut ceva timp de când nu-l mai văzusem. Zilele trecute îmi sună telefonul. Pe ecran: Matei calling… Hmm. Matei. Să îi răspund…sau nu? Îi răspund, ce să fac. E prea mare tentaţia.

– Da. – Bună. Sunt Matei. – Da, ştiu. – Ce mai faci? – Uite pe acasă, citesc nişte chestii pentru examen.A.. păi şi.. Mă laşi să te scot în oraş?

Zi nu, zi nu, zi nu. Nu poţi. N-ai timp. Nu vrei. Dar vreau… – Cred că… aş putea face o pauză. – Super. Ne întâlnim la patru la universitate. Te-am pupat. Şi a închis. Hă? Ok.. pa. Ce să zic. La patru trebuia să mă întâlnesc cu X. Ce să ii spun acum? Ahm.. Ştii.. Înainte să ies cu tine, îmi plăcea un tip. Care nu a dat niciun semn o lună întreagă! Acum vrea să ne întâlnim.. iar.

E enervant, e ciudat. Cred că de aia mă şi atrage. L-am sunat pe X, i-am zis că am treabă. Nu ştiu dacă m-a crezut sau nu. Oricum nu mă interesează. I-am spus de la început cum stau lucrurile cu mine.

… Se face trei şi jumătate.  Mă schimb, mă aranjez. Şi ies pe uşă. E deja acolo. Îmi bate inima tare. Termină, Iulia. E doar un băiat. Mâine poate fi altul. Nu e doar un băiat! E Matei… Asta ar trebui să însemne ceva. Gata, mai lasă gândurile! Du-te la el.

– Hei! – Iulia, bună. Mă ia în braţe şi mă pupă pe frunte. Come on.. mă topesc aici în braţele lui. – Ce facem azi? – Ce vrei tu. Sunt al tău azi. Azi… Dar mâine? Al cui vei fi? – Mă pui pe mine să decid? Sunt incapabilă de a lua o hotărâre. – Vezi? Ţi-am zis eu că eşti specială. – Ce e special la asta? Mă ia de mână. Îmi zâmbeşte. – Hai să mergem la piscină. – Poftim?! La asta nu mă aşteptam. Glumeşti, nu? – Nu, nu glumesc. Ce are? E cald, e frumos. – Păi nu ştiu… Nu am nici costum de baie, sunt în teneşi… Ar însemna să mă întorc acasă, să… – Nu te întorci acasă, lasă. Mergem la mall, îţi iei costum de baie şi ce îţi mai trebuie. Şi eu trebuie să îmi cumpăr. Aşa că suntem la egalitate. Deci.. mergem?

Mall. – Hai să intrăm aici. Am văzut un costum de baie foarte tare pentru tipe. – Vrei să alegi şi asta acum, sau ce faci? – Da, ce are? Am gusturi bune. – Bine. Intrăm în magazin. – Uite, ăsta e. Îţi place? – Daaa. Chiar ai gusturi bune. – Bine, du-te să îl probezi. Mă duc în cabină. Uf.. Ce-mi face băiatul ăsta. – Pot să intru şi eu cu tine? Matei, Matei. Cum să îl las să intre cu mine în cabină? Nici măcar nu-l cunosc. Mi-e ruşine. Ha. A intrat deja. – Scuze, dar dacă am văzut că nu răspunzi, am presupus că răspunsul e afirmativ. Te deranjează? – Nu… Ce să mai zic acum. – Vrei să închid ochii? Şi râde. Da, vreau să îi închizi! Vreau să ieşi din cabină. N-am aer. Nu rezist să stau atât de aproape de tine. – Cum vrei tu. Nu mă deranjează. Haha. Te dai mare şi tare.  Te-ai topit de tot. – Bine. Atunci o să îi ţin deschişi. Eşti prea frumoasă ca să îi închid. Ce minte…

Uf. Şi acum ce fac? Trebuie să mă schimb. E un costum de baie. Trebuie să mă dezbrac. Hai, curaj! Nu cred că o să te mănânce. Rămân în chiloţi şi sutien. Trebuie să îmi dau şi sutienul jos, cum sa îl probez pe celălalt?! Se uită la mine râzând. – Ceeee? De ce te uiţi aşa la mine? De ce râzi? – Ţi-e ruşine. Haha. Se vede. – Nu mai râde. Nu mi-e ruşine. – Dacă vrei, ies. Acum serios vorbind. – Nu vreau… Mă acopăr cu tricoul, îmi dau jos sutienul şi iau costumul pe mine. – Vezi că ai găsit soluţie? – Haha. Ce să-ţi spun.

Mă uit în oglindă. În loc să mă uit să văd cum îmi vine costumul, mă uit la el. Şi se uită la mine. Şi zâmbeşte. Se apropie de mine. E chiar în spatele meu, îi simt respiraţia. Nu zice nimic. Tac şi eu. Mă omoară încet. Mă ia în braţe. Îmi dă părul la o parte şi începe să mă sărute pe gât şi pe spate. Ahhhhhh. – Ce faaaaaaaci? – Scuze. M-a luat valul. Nuuu. Nu te opri. De ce trebuia să vorbesc eu. Nu rezist, de ce l-am lăsat să intre cu mine? Trebuie să mă abţin. Trebuie să îl fac să mă aştepte, să fiarbă. Până atunci, o să mă topească pe mine de tot…

– Gata? Îţi place? Îl cumperi? – Da. Hai să mergem. – Ok. A, uite eu îi iau pe ăştia. Nu mai probez, că ştiu măsura. Vreau să ajungem odată la piscină. – Şi eu.

E aproape ora şase. După ce am cumpărat cele necesare, am ajuns şi la piscină. – Ce costum frumos ai, vai, vai. – Clar, mersi. Se duce să înoate puţin. Eu rămân să fac plajă. Ce frumos. Mi-era dor de soare, de apă… de el. Mă întind pe prosop şi închid ochii. Dacă e doar un vis? Ei, şi? Dacă e vis, poţi să faci ce vrei.

Deodată simt picături de apă rece pe spate. Îl aud cum râde. Se pune pe mine. – Auuuuuuuu. Eşti rece. Şi greu. – Ei las că nu se întâmplă nimic. De ce stai aici? Hai în apă. – Au. Nu vin. Mai stau puţin. – Ei nu vii. Lasă că te iau eu. Se ridică şi mă ia în braţe. – Nuuu. Lasă-mă, te rog. Lasă-măăăăă. – Se uită lumea la noi. Fii cuminte. – Şi ce dacăăăă. Ce mă enervezi. Şi vezi că nu ştiu să înot! – Înveţi. Te învăţ eu. Nu eşti primul care zice asta… Apăăă. Receee. – Nu poţi să mă înveţi. Nimeni nu poate. Sunt o fricoasă. – Atunci te ţin eu în braţe. Mie îmi convine. 

Bălăceli. Apă înghiţită. Sunt mică. – De ce minţi? Văd că poţi să înoţi. – Mda. Pot cât de cât. Mai ca broasca aşa, dar nu mă înec. Nu-i problemă. – Haha. Vino încoace. – Prinde-mă. – Chiar crezi că nu te pot prinde? – Nu ştiu. Poţi? Normal că în câteva secunde era lângă mine. – Ce primesc pentru că te-am prins? – Nimic. Ce să primeşti? Şi se uită la mine cu ochii lui căprui. Şi gheaţa e deja apă. Apă rece. Apă caldă. Apă fierbinte. – De ce te uiţi aşa la mine? Nu zice nimic. Se apropie. Îşi lipeşte buzele de ale mele şi stă aşa. Sărută-măăăă. Nu mai rezist. Vreau să îngheţ la loc. Mi se taie respiraţia. Şi mă lasă acolo şi se duce să înoate. AAAAAAAAAA! Ăsta trebuia să fie jocul meu, nu al lui. A zis că nu ne mai jucăm. Ce e asta. Mă scoate din sărite.

Înot după el. Îl iau în braţe.. şi îl sărut cu sete. Mult mai bine acum. – N-ai rezistat, nu? Ştiam eu. – Te crezi şmecher, nu? Ies din apă. Vrei jocuri? Îţi dau jocuri. Mă îmbrac, îmi iau lucrurile şi mă îndrept spre ieşire. Vine după mine. – Ce faci? De ce pleci? Am spus ceva greşit? – Nu, trebuie să plec. Cum era aia? A, da. Mi-a părut bine, Matei. Nu vreau să plec. Se vede că e supărat, dar nu am ce face. Dacă rămân acum, nu o să fie bine.  Îi şoptesc la ureche. – Îţi mulţumesc, Matei. Îl sărut uşor pe gât şi plec. N-a mai zis nimic. Dar nici eu.

Poate o să-l mai văd. Sau poate nu… Cine poate şti?

 

 

28
Apr
10

M-am săturat să te visez.

Visele cu tine sunt printre singurele pe care mi le amintesc a doua zi.

Ora 18. Barul X. Cu fetele. Plictiseală. Să-l sun? Să nu-l sun? De ce tocmai el îmi vine în minte nu pot să-mi explic. Şi-l sun. Îl sun?! -Alo.  -Ahm. Neaţa. Sunt Lory. -Aha, salut. -Ce faci? -Uite, ce să fac, am nişte treabă. -A, ok.. -Tu ce faci? -Uite, prin oraş, în X. Mâ gândeam să te întreb dacă vrei să vii, da’ dacă zici că ai treabă.. -Păi cam am. Ne mai auzim. -Ok. Pa-pa. -Pa.

Ce-a fost aia? Nu, rectific. Ce dracu’ a fost în capul tău? Mda. Nu l-am sunat like never. Şi mă trezi eu acum să-l sun. De ce? De ceee? Când să mă întorc înăuntru, mă claxonează. Mă întorc. Păr scurt, blond, zâmbet, şarm, atracţie.  EL. Ce naiba. Şi-a făcut un obicei din asta. Ce enervant. Şi totuşi.. ce tare.

P.S. Old story (4 martie 2009). Nu mai ţin minte de ce nu am publicat-o. De fapt, nici nu ştiu când am scris aşa ceva. Cred că eram beată.


04
Apr
10

Feeling alive, all over again.

Probabil te întrebi ce mai e cu Matei. Ei bine, ne-am mai întâlnit întâmplător. Plecam de la facultate într-o marţi, aiurită şi adormită. Aparent, el venea la facultate. Nici nu l-am observat. Mă trezesc că îmi pune cineva mâinile la ochi. “Ghici”. Ghici ghicitoarea mea, că mă pricep la ghicit de nu mai pot. “Nu ştiu cine eşti. Poţi să aştepţi până mâine să ghicesc eu”. “Eh, eşti pe aproape. Nu ştii cine sunt, pentru că în fond nu poţi să zici că ne cunoaştem”. În momentul ăla îmi  ia mâinile de la ochi şi îmi apare în faţă. Ahaaaaaa. Matei. “Mă mai ţii minte?”. “Da. Matei.”. Hăăăăăăă.

“Bun atunci. Dacă am trecut de partea asta, şi ne ştim amândoi numele măcar, pot să te invit la o cafea.” Hmm. De vis. “Nu ai cursuri?”. “Acum nu mai am. Te văd adormită. Eu zic că ţi-ar prinde bine o cafea.” Da. Mi-ai prinde bine tu. “Ahm.. Ok. Unde vrei să mergem?”. “Unde apucăm. Dă-mi numărul tău de telefon. S-ar putea să am nevoie de el.” Ciudat fel de a fi. “Zero Şapte Doi Unu Trei Patru Nouă Opt (ş.a.m.d.)”. “Ok. Mersi. Hai să mergem. Luăm metroul”. Mă ia de mână şi începe să alerge. “De ce alergăm?”. “Să prindem metroul. Dacă pleacă fără noi?”. Hahaha.

Ajungem la metrou. Şi aşteptăm. “Vezi de ce alergam? Tot l-am pierdut.” Încep să râd. “Râzi de mine, ă? Las’ că vezi tu.” Despre ce vorbeşte? Ne uităm unul la altul fără să zicem nimic. Îi urmăresc mişcarea pe care o face ca să îşi dea bretonul de pe faţă. Între timp vine şi metroul. Mă ia de mână și mă ia înăuntru. “Stai aici. Mă întorc imediat.” M-am aşezat pe scaun. Ce face? “Atenţie, se închid uşile”. Hai că asta-i culmea. Unde e Matei? Îl văd deodată în dreptul uşilor deja închise. Îmi arată telefonul. Într-o secundă, a dispărut din faţa mea staţia, cu tot cu Matei.

Sună telefonul. “Da?”. “Coboară la Unirii, şi mergi pe jos înspre Universitate. Ne întâlnim la jumătatea drumului.” Ce? A şi închis. Aş pleca acasă. Ce-i asta? Se joacă cu mine? Dar ceva mă face să cobor la Unirii şi să îl văd din nou. Şi mă duc. Îl văd. Vine înspre mine şi mă ia în braţe de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. “Uşor, Matei. Zici că nu ne-am mai văzut de un an”. “Pentru mine atât pare că a trecut fără tine.” “Ei bine, gata, lasă joaca.” “Bine, bine. Dar îmi place să te enervez pe tine.” Măcar de ai reuşi. “Scuze, o să termin cu copilăriile. E o cafenea drăguţă, aici aproape. Mergem?”. Îşi pune mâna pe după gâtul meu. “Mergem. Prietene.” Începe să râdă.

Ajungem la cafenea. Devine un om normal. Vorbim diverse chestii. Tot ce ţine de vieţile noastre, în general. Îi sună telefonul. “Eu trebuie să plec, scuze. Poate ne mai vedem.” Poate?! Se ridică şi se duce să plătească nota. Când se întoarce, mă ia de mână, se uită luuuung la mine. Nu ştiu ce să zic. Mă pupă uşor pe obraz. “Mi-a părut bine, Iulia”. Şi a dispărut. Nu i-am mai spus nimic. Ce era să mai zic. E dubios.

Trece o zi, trec două.. Şi uite aşa o săptămână întreagă nici nu am ştiut că există vreun Matei. Dacă l-am mai văzut de atunci? Ei bine, asta e altă poveste.

05
Mar
10

“built a wall around my heart, never let it fall apart.”

Mergeam zilele trecute la facultate. Dope îmi urlau în urechi. Văzând eu că am ajuns prea devreme, m-am decis să mai rămân puţin pe afară să fumez şi o ţigară cu ocazia aia. Nu-mi găseam bricheta. Văd nişte tipi lângă mine, fumau. “Ai un foc?”. “Pentru tine, da”.  Hmm, e drăguţ. “Mersi”. “Cu plăcere. Eşti aici la facultate?”. “Da..”. “La ce?”. “Engleză-Rusă, anul I. Tu?”. “Hehe, ceva mai mare. Anul III, la Traducători, Engleză-Neerlandeză”. “Aha. Aa, apropo, sunt Iulia”. “Matei, îmi pare bine.”. “Şi mie.”. Hmm. Pauză. Ce să îi mai zic? Nimic. Savurez ţigara. “Ştii, te-am mai văzut pe aici. Chiar m-am gândit că ar trebui să mă bag în seamă cu tine. Noroc că ţi-ai uitat bricheta azi.” Huh? Another weird stalker? “Aha. Sigur.”. “A, să nu crezi că mă dau la tine. Doar că ai ceva special, încă nu ştiu să spun ce”.”Ok.. Sună destul de ciudat.”. “Puţin. Hai că eu am plecat acasă, că am terminat cursurile. Poate ne mai vedem pe aici. Curând, sper.”. “Ha. Ok. Pa-pa”. “Bye.”.

That was weird. Matei. Hmm. Îmi place numele ăsta. Doar ce mă plângeam că nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.

31
May
09

back to origins.

Metal?! Anytime.

..In my dreams you’re always there.
You’re the phantom of the opera,
You’re the devil, you’re just out to scare.
You damaged my mind
And my soul it just floats through the air.

Loser.

Mai ştii când beam împreună cafeaua de dimineaţă? Şi te întrebai cum pot să o beau atât de amară. Şi pe a ta o vroiai dulce, de numai gândul la asta îmi provoca greaţă. Vezi? Până şi cafeaua ne-a stat în drum. Eu vara vroiam la munte, pe tine te chema marea.. Şi mergeam la mare ca să fiu cu tine şi suportam beţiile nocturne şi nelipsita mahmureală, plus somnul din care nu te mai trezeai până seara când o luam de la capăt cu “distracţia”.Nu mi-ai înţeles deloc pasiunea pentru aventură. Nici n-ai încercat. Nici măcar nu ai vrut să îţi arăt ce şmecher e muntele vara şi cât de plictisitoare e marea faţă de  el. Tu nu depăşeai şablonul. Tipic. Lumea zice: la mare vara, la munte iarna. Aşa facem. Ei bine, eu vroiam la mare iarna. Să văd faleza aia plină de gheaţă, de ţurţuri, ca un palat de cristal. Dar nuuu, dacă îţi îngheţa cucu pe frigul ăla de la mare, ce te faceai..?! Când aveam şi eu chef să mă uit la un film, să stau la tine în braţe, atunci aveai tu chef de sex. Nu nu, n-ai înţeles. Acum ne uităm la film. Atunci când plecai cu treburi prin alte oraşe sau ţări, muream de dorul tău. Abia aşteptam să vii. Şi când ajungeai acasă mă topeam în braţele tale. Adulmecam mirosul pielii tale şi îţi sărutam însetată buzele. Dar tu erai obosit. Povesteai, mă mai pupai puţin robotizat şi te duceai să dormi. Dormeai toată ziua. N-am înţeles asta niciodată. Avem o moarte întreagă să ne-o tot dormim, de ce să nu profităm de viaţă cât putem? Bine, hai să dormim. Ca să nu mai spun că nici nu ştiu cine eşti. Nu te cunosc, deşi ştiu că ne-am plimbat de multe ori prin visele mele cele mai ciudate.